O dimineata. Sculand cu dor si durere. Spre a fie parte de ceva. Mare. O unire. Iubire. De a fi imbretisat
de.
Sa imbratiseze. Iubeasca. Si sa fie cazu de zambete - nascute pentru lumea asta pentru ea. Pentru el. Ei, si toti existand in Lume. Lumea ei.
Cand un strop de sange pica pe iarba albastra al nopti intunecat soarea diminetii a venit fugand trezind Sperantza, si incepea sa danseze. Un dans rosu, ca pasiunea, si inalta ca ceru.
Si cu care dans is curata sufletu de sange, durere, imbracand stelele cu culorile. Intai cu toate umbrele rosiile cunoscute. Si portocale. Galbene. Verzi! Albastre vesele. Curcubei si raze calde.
Deschidand portile bucuriei, credintei, pasiunei si cautarii.
Aducand toti raspunsurile, imbratisele si zambete. In viata. Din Viata. Plin de viata.
Sarind sus nu mai aproape decat Soarele. Si a devenit intro raza de al Ei. Bucuros si recunoscator. Si plin, plin, plin, atat de mult, de ne-as fi frica: se sparge de fie asa de umflata cu iubire.
Viata venea fugand si a pupat-o in frunte. Cu sarut dulce, care ii indulceste visurile. Cu norocu care e soptit in urechile inimi, norocu care o are Ea cu toatele, si Toti, pe si ce le are in jur. Jurul sufletului, corpului, si gandurile Ei.
[[Fetita mica, care plangea lacrimile copiilor singure - dupe povestea de culcare, care si le spunea singura -, a adormit cu zambetu eterna. In inima, cu trandafiri feriti pe obraj fiind gasit de Fratele disparut, si cu un gand imbretisat. Zicand:
„Viata, ce minunata esti. Iti multumesc.” ]]
